E cald. Sunt pe drumul spre agenţie şi într-o staţie de tramvai dăinuie o stare de încremenire. Doar câte un nou participant la jocul aşteptării imensei maşinării transportoare mai tulbură razele soarelui care cad fierbinte pe pavajul mizer.
Doi ţânci păşesc agale şi triumfător peste linişte. Unul se căzneşte cu o bomboană pe băţ, privind dispreţuitor în jur. Celălalt aruncă cu oarecare succes o creangă uscată peste un gard de biserică. Un tinerel cu o sacoşă mare de rafie în spate şi cam ca cei doi copii de lung se opreşte din drumu-i grăbit ca să-l întrebe de ce a aruncat băţul. Răspunsul a fost un nepăsător şi intransigent mers mai departe, încercând o ignoranţă afişată la limita proastei cuviinţe. Mai departe de locul cu pricina şi de martorii tăcuţi şi pierduţi în gânduri din staţie, cel apostrofat se trezi să verbalizeze frustrarea de a fi fost luat la întrebări.
Şi cu toate acestea, de când începe responsabilizarea şi cum? Doar dacă suntem luaţi la întrebări, doar confruntându-ne cu situaţii limită?
Şi dacă acel băţ devenea instrumentul unei... daune la maşina personală... sau mai rău...? Ar fi existat o asigurare care să înlăture consecinţa financiară?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu